La primul nivel al expoziției permanente este prezentată evoluția Chișinăului în perioada secolelor XV–XIX, ilustrată prin documente medievale, hărți istorice, vestigii arheologice și materiale de arhivă.

Prima atestare documentară a Chișinăului datează din 17 iulie 1436, într-un hrisov emis de domnii Moldovei Ilie și Ștefan, în care este menționat un teritoriu situat pe valea râului Bâc. Documentul original se păstrează astăzi în Arhiva Centrală a Actelor Vechi din Varșovia (Archiwum Główne Akt Dawnych). Această mențiune confirmă existența unei așezări în zonă încă din prima jumătate a secolului al XV-lea.

În expoziție sunt prezentate copii ale unor documente medievale și hărți istorice, care ilustrează dezvoltarea așezării în jurul râului Bâc. Printre acestea se regăsesc acte de danie, documente de proprietate și contracte de vânzare-cumpărare, ce reflectă structura socială și economică a localității în perioada medievală.
Evoluția Chișinăului a fost influențată și de contextul geopolitic al epocii, în special de războaiele ruso-turce, care au afectat teritoriile Principatului Moldovei, inclusiv regiunea dintre Prut și Nistru.

Un moment de cotitură în istoria orașului îl constituie anul 1812, când, în urma Tratatului de la București, teritoriul Basarabiei a fost anexat de Imperiul Rus. În noile condiții politice și administrative, Chișinăul începe să se dezvolte rapid, devenind un important centru regional. În 1818, orașul este proclamat centru administrativ al regiunii Basarabia, iar aici sunt stabilite principalele instituții ale administrației provinciale.
Un rol important în viața spirituală și culturală a provinciei l-a avut Mitropolia Basarabiei, condusă de mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni. Sub conducerea sa, în 1813 a fost fondat Seminarul Teologic din Chișinău, iar în 1814 a fost deschisă prima tipografie eparhială. În colecția muzeului se păstrează un exemplar al Liturghiei tipărite la Chișinău în anul 1818, unul dintre cele mai valoroase documente ale culturii religioase din epocă.
Dezvoltarea urbană a orașului a fost accelerată de planul general de sistematizare aprobat de administrația țaristă în 1834, care a stabilit principiile modernizării orașului. Inițial, așezarea era concentrată în zona inferioară a văii râului Bâc, însă în prima jumătate a secolului al XIX-lea orașul începe să se extindă spre actualul bulevard Ștefan cel Mare și Sfânt și spre zona actualei străzi Alexei Mateevici.

În perioada 1830–1836 a fost construită Catedrala Mitropolitană „Nașterea Domnului”, împreună cu Clopotnița, iar în jurul acesteia a fost amenajată Grădina Publică, unul dintre primele spații urbane de recreere ale orașului.
Extinderea Chișinăului a fost favorizată și de integrarea unor localități din apropiere – Buiucani, Schinoasa, Tăbăcăria și Mălina – care au devenit treptat suburbii ale orașului.
Caracterul multietnic și multicultural al populației a determinat apariția mai multor lăcașuri de cult aparținând diferitelor confesiuni. Astfel, au fost construite Biserica Luterană (1838) și Biserica Romano-Catolică (1843). În 1832 a fost deschisă Biblioteca Publică din Chișinău, una dintre primele instituții culturale ale orașului. În 1840 a fost ridicat Arcul de Triumf (Porțile Sfinte), monument care a devenit unul dintre simbolurile arhitecturale ale capitalei.
Expoziția include fotografii de epocă, hărți și documente istorice care ilustrează arhitectura și dezvoltarea urbană a Chișinăului în perioada 1830–1870.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, orașul traversează un proces de modernizare economică și urbană, marcând trecerea de la structurile feudale către relațiile capitaliste. Această transformare este reflectată și în evoluția arhitecturală a orașului, proces consolidat în perioada în care arhitectul Alexandru Bernardazzi a fost numit arhitect-șef al Chișinăului, contribuind decisiv la configurarea imaginii urbane moderne a orașului